În Ciucaș de Dragobete

Neața bună!

    Weekend-ul ăsta am făcut o foarte faină drumeție de iarnă în Munții Ciucașului, drumeție care m-a umplut de energie și entuziasm. Mai jos câteva poze și relatări la călduț.

    Să mergi iarna în drumeție la munte este una dintre cele mai faine activități pe care le poți face. Liniștea deplină, peisajele de vis, gerul care îți gâdilă nările, dar și atingerea unui vârf înghețat îți dau o stare de bine deplină. Cumulată cu un grup de oameni faini și ai rețeta unui weekend perfect.
    Pe la început de an 2018 mă tot gândeam că ar fi o idee faină să fac o tură pe zăpadă și din ce am mai citit am aflat că Ciucașul are ceva trasee de iarnă ideale. Întrebat repede în grup cine e interesat, 6 entuziaști s-au anunțat pentru 2 weekendul alternative (17-18 Februarie sau 24-25 Februarie). Bun, sunat la cabană - pe 17 era toată cabana rezervată, pe 24 doar 7 paturi rămase. Wow! Rezervat cu viteza luminii și început planificarea.
    Cabana Vârful Ciucaș are două corpuri și este destul de modernă în comparație cu alte cabane fiind dotată cu TV, baie și duș cu apă caldă, calorifere, etc. Oamenii de acolo sunt foarte ospitalieri, dar mai multe detalii găsiți pe site-ul lor. Mic sfat - sunați din timp (3-4 săptămâni în avans), dacă vreți să prindeți loc în weekend.
    Cu o săptămână înainte de plecare ne întâlnim cu grupul pentru a pune țara la cale: ce bagaj trebuie să luăm, cine cu ce mașină vine, unde parcăm, să nu uităm parazăpezile, din astea. Plus vremea... mda, vremea. Se anunța vreme destul de potrivnică, cu ninsori, frig și poate și viscol. Dar hai să fim optimiști, poate poate.
    Cu o zi înainte eram toți destul de circumspecți: Prognoza nu se anunța prea roz, colac peste pupăză, de duminică era planificat un cod portocaliu de ninsori. Dar ne-am luat inima în dinți și am zis fie ce o fi, măcar până la cabana tot ajungem. Dacă e să ajungem pe vârf bine, dacă nu data viitoare. :)
    Așa că ne-am împachetat pantalonii de schi, polarul, parazăpezile, frontala cu extra-baterii, termosul, extra șosete, ciocolată, șervețele, țuică, ochelari de soare, cheful de distracție și poveștile de munte. Sâmbătă dimineața la 7 jumate eram deja pe A3 cu destinația DN 1A - Cheia. Pe la 10:15 eram deja în mijlocul stațiunii, iar 3 km mai târziu am parcat la intrarea pe Valea Berii, fix lângă fabrica de apă Keia. Locurile de parcare de mai sus erau deja ocupate, așa că am parcat și noi astfel încât să nu încurcăm circulația pe acolo. Apoi am luat-o la drum pe traseul cu cruce albastră.
    Odată cu noi au mai plecat la drum și un alt grup de drumeți însoțiți de un Husky jucăuș pe nume Otto. Prima parte a traseului a fost destul de simplă: drum forestier acoperit de zăpadă, ningea ca în povești, jucat cu cățelul, totul bine și frumos în Poiana Berii. Apoi am dat de prima pantă mai sănătoasă, am tras aer în piept și am urcat 110m diferență de nivel în 900m. Când am dat de teren plat, ne-am oprit un pic din gâfâit și am savurat un pătrățel de ciocolată pentru a ne reveni puțin. Destul de curând am ajuns la fântâna profesorului Nicolae Ioan, fondatorul asociaţiei turistice „România Pitorească”, după care a început parte nasoală. Tot în 900 de metri am mai urcat 200m diferență de nivel pe ceva serpentine abrupte și curând am început să vedem prin ceață cabana.   
    Bucurie mare, am intrat la căldurică, ne-am lăsat bagajele în camere, am schimbat tricourile ude și am luat-o spre sala de mese. Numai că între timp s-a umplut ochi, așa că am coborât într-o altă sală la subsol echipată cu masă de ping-pong, table, pachete de cărți și mese de lemn. La nici 5 minute a intrat peste noi un grup de 41 de drumeți înfometați, iar atmosfera s-a încălzit brusc. Unul dintre cei doi chelneri și-a făcut rapid apariția și a anunțat că au tot ce e scris pe meniu, mai puțin salata de ghebe. Bucurie mare, că deh, de multe ori ți se întâmplă să te hotărăști greu pentru un preparat la restaurant și apoi să ți se zică sec, că nu mai au... Deci a curs cu ciorbe, bulz și ciocolate calde până ne-am reîncărcat cu energie.
    Dar ce să facem ce să facem. Afară era încă destul de ceață și continua să ningă. Ne-am hotărât totuși să facem o mică plimbare în jurul cabanei și să testăm un pic traseul spre vârf. Nu după mult timp ne-am întâlnit cu alți doi drumeți care se întorceau de pe vârf destul de dezamăgiți de priveliștea încețoșată. Am luat decizia să rămânem la cabană în acea seară și să sperăm la o vreme mai bună duminică dimineața.
    Seara am petrecut-o frumos în cabană povestind aventuri care mai de care și jucând un joc de cărți olandez cu fasole adus de Pim - Bohnanza. Jocul se bazează în special pe ”comerțul” cu specii de fasole, fiecare având o valoare de piață mai mică și mai mare și astfel ne-am antrenat abilitățile de Wolf of Wallstreet. Dragobetele le-am sărbătorit cu bere Ciucaș, vin fiert și porții uriașe de papanași.
    Noaptea a trecut destul de repede în cabana încălzită, iar la ora 7 dimineața când m-am uitat pe geam am văzut Tigăile Mari zâmbind în soare. Ce fericire! Azi facem traseu. Mic dejun sățios, echipare rapidă cu parazăpezi, bețe, apă, ciocolată și chef și plecat la drum. Peisaj mirific, alb în jos, bleu cu alb în sus, stânci semețe oferind ceva contrast. Fiind primii pe acea zi pe traseu și ningând toată noaptea am avut de săpat ceva urme în zăpadă, dar acest lucru doar ne-a încălzit și ne-a făcut să nu mai simțim frigul de -15 grade. Curând am ajuns la o parte mai grea a traseului, o pantă abruptă acoperită liniștit de zăpadă. După aproape 20 de minute de urcuș strașnic, ceva căzături în genunchi și sprijinit în coate am ajuns pe culmea Tigăilor de unde se vedea superb în zare. Fiind frig, toate particulele de apă din atmosferă au luat-o ușor gravitațional spre pământ și nouă ne-a rămas o panoramă superbă de admirat. Între timp ne-a ajuns din urmă un călător singuratic, un bătrânel din Slănic Prahova, pasionat de drumeții, care era la al doilea traseu pe Vârful Ciucaș în 7 zile. Mai stând de vorbă cu el, mai bătând ceva trepte, am ajuns în puțin timp pe vârf la cei 1954 de metri ai săi. Dulce victorie! :) Am savurat un ceai fierbinte de la termos, curtoazia Andrei și a lui Paul, apoi un pătrățel de ciocolată și apoi am făcut cale întoarsă pe același drum. Dacă la dus am avut nevoie de aproape 2 ore și jumătate, la coborât am devenit echipa racheta și în o oră și câteva minute eram deja la cabană. După un prânz copios, ne-am luat la revedere de la Cabana Vârful Ciucaș, cu amintiri frumoase.
    Drumul de la cabană la mașini l-am făcut iarăși într-un pas alergăreț și ne-am mirat de pantele pe care am putut să le urcăm cu o zi în urmă. Nu-i de mirare că am ajuns terminați sus. Curând eram din nou la mașini, unde ne-a așteptat o deszăpezire a la carte după care am plecat înfrigurați, dar fericiți spre București. Deși se pusese pe nins serios, nu am avut probleme cu drumul, iar înainte de ora 8 deja eram acasă pregătind o baie fierbinte și spumoasă.
    Vă mulțumesc grup drag pentru drumeția de iarnă de neuitat și abia aștept următoarea tură! :D  

    Până atunci cărări cu soare!

R.C.