Povești matinale

Salutare!

De vreo 3 luni aproape fac un internship în cadrul organizației care se ocupă de Parcul Național Eifel iar pentru a ajunge acolo la ora 8 dimineață trebuie să mă trezesc de 5 ori pe săptămână la ora 5. Multe lucruri se întâmplă la ore așa matinale când majoritatea poporului se întoarce pe partea cealaltă. Pe câteva dintre ele vi le voi povesti aici.

    Am început stagiul pe 6 iulie, deci în mijlocul verii. Dimineața aveam lumină faină și m-am bucurat de ocazia de a citi mult în mijloacele de transport pe care le foloseam: 2 tramvaie și un tren. Ca la orice honey-moon-phase am fost super încântat de priveliști, am reușit să citesc destul de mult în primele săptămâni, iar soarele văratic îmi dădea o energie nemaipomenită. Câteva imagini puteți vedea mai jos.

    Ce m-a amuzat teribil erau scenele care se repetau în fiecare dimineață ca într-un deja-vu: La stația de la cămin e întotdeauna încă cineva pe peron, la Rudolfplatz coboară un tip pe role, în pantaloni scurți caroiați, urmat în pas alergător de o tipă mai plinuță. La Barbarossaplatz, atunci când ajunge tramvaiul în stație se face și verde la semafor (pretty cool), iar la Köln Sud coboară din trenul spre Bonn un bărbat orb care este preluat de către cineva. Trenul meu are întotdeauna întârziere, iar un nene de la curățenie mă mătură zilnic la aceeași oră.
    Dar încet încet, ziua a scăzut, vremea s-a stricat și a început să se aplice vorba lui Ned Stark: ”Vine iarna!” Tipul cu rolele și-a luat pantaloni lungi și eu am mai obosit între timp. M-am specializat în dormit în tren, dar din fericire în tramvai tot mai am timp să citesc câte ceva. Oricum cea mai amuzantă chestie care mi s-a întâmplat a fost să adorm în tren și să ratez stația la care trebuia să cobor. Deschid buimac un ochi și nu recunosc tufele de pe geam. Mă uit la afișajul electronic - urmează Nettersheim, localitatea următoare după Kall. Sar în sus, îmi înșfac bagajul și mă duc la ușă. Dacă nu prind trenul de pe partea cealaltă la țanc, va trebui să aștept o oră următorul tren în ploaie. Peroanele sunt despărțite de o scară suspendată, cam cum vezi pe DN1, așa că prind viteză sub-luminică, urc scările ca un erou, le cobor și mai repede și întru în tren fix înainte să se închidă ușile. Ajung la job cu 20 de minute întârziere, transpirat și plouat în același timp. Colegii s-au amuzat copios pe seama mea, dar până la urmă m-au îmbărbătat. De atunci am pus să sune telefonul cu 5 minute înainte de a ajunge la destinație.

În rest, pentru că priveliștile se tot repetau atenția mi s-a îndreptat către alte atracții:
    a) bicicleta zburătoare: cât timp s-a reparat trotuarul, proprietarul vehiculului pe două roți a avut bicicleta atârnată de un stâlp. La momentul actual s-au terminat lucrările, iar Dorel de Germania s-a îndurat și i-a repus-o pe pământ.
    b) într-o stație de tramvai s-a deschis un nou fast-food care se numește Pigbull. Trebuie să ajung o dată să le încerc specialitățile. Vă povestesc cum e după, dacă mai trăiesc :P
    c) așteptând într-o zi în gară, am observat că trenul cu care circul, deși e Regio are foarte mult TALENT. Dacă scrie pe el, așa o fi...
    d) la o bancă de pe drum un client, probabil nemulțumit, a dat papucii (bocancii în cazul de față) bancomatului.
    e) iar chestia cea mai de soi reprezintă oferta la biscuiți de Crăciun apărută peste tot în magazine în mijlocul lui septembrie... cred că voi ieși și eu în seara asta cu colindul (cu ceva de la Hrușcă)
    Peste o săptămână voi termina practica, dar am adunat deja ceva amintiri faine de acolo printre care 3 drumeții, o ieșire la golf țărănesc și plimbări cu e-bicicleta. Dar mai multe despre asta într-un post viitor.
    Până atunci zile frumoase!

R.C.